Mi-aplec din nou urechea să înţeleg cuvântul,
S-ascult ce spune ploaia, şi-apoi ce spune vântul
Şi dezlegându-mi mintea de gândurile rele
Să înţeleg mesajul covorului de stele

Din nopţile de vară, cu miez de viaţă nouă,
Cu dimineţi frumoase, parcă scăldate-n rouă,
Când vântul care suflă din ce în ce mai rece,
Îmi spune parcă-n taină căci vara iarăşi trece.

Prin vâjâitul parcă din ce în ce mai tare,
Îmi aminteşte vântul că vine gerul mare
Ce stinge picătura de viaţă din natură
Şi va schimba pământul cu-ntreaga lui făptură.

Însă între arşiţa din zilele de vară
Şi iarna-n care totul parcă-i sortit să moară,
Există-o toamnă lungă, atât de minunată,
Ca o speranţă-n lume de Dumnezeu lăsată.

În toamnă vei culege doar rodul muncii tale,
Cu plâns de bucurie sau lacrimi mari de jale,
Căci toamna-i foarte dreaptă, ea este rea sau bună
Ştiind că omul, toamna, ce-a semănat adună.

Ce mulţi, cuprinşi de groază, privesc holda pustie
Că s-au trezit la lucru-ntr-o vreme prea târzie
Au ochii plini de lacrimi şi inima amară,
Privind la vremi pierdute din zilele de vară.

Ţi-ai pus vreodată-n taină, măreaţa întrebare
- În toamna sufletească, ce-aduni tu în hambare?
Căci universul are o lege neschimbată:
Ce semeni, vei culege în toamna ce te-aşteaptă!